De ce copilul spune „Vreau să fac singur”
· Ana Ioana Moldovan
Cum susțineți autonomia copilului atunci când spune „Vreau să fac singur”, fără grabă, presiune sau intervenții care îi reduc încrederea.
„Eu fac!” „Nu mă ajuta!” „Pot singur!” Aceste replici apar, de obicei, exact când vă grăbiți. Copilul vrea să își închidă singur geaca, să toarne apa în pahar, să își pună pantofii sau să ducă farfuria la masă. Mișcările sunt lente, apa se poate vărsa, nasturele nu intră din prima, iar adultul simte impulsul firesc de a interveni. „Lasă, fac eu mai repede.” Pentru noi, este ajutor. Pentru copil, însă, poate suna ca: „Nu poți.” Când spune „Vreau să fac singur”, copilul nu încearcă neapărat să vă respingă sau să transforme orice moment într-o luptă. De cele mai multe ori, încearcă să descopere cine este, ce poate controla și de ce este capabil. Pe scurt: ce înseamnă „Vreau să fac singur”? Dorința copilului de a face lucruri fără ajutor este o etapă firească de dezvoltare. Prin aceste încercări, el își exersează: coordonarea; răbdarea; rezolvarea problemelor; încrederea în propriile abilități; responsabilitatea; capacitatea de a cere ajutor atunci când are nevoie. Rolul părintelui nu este să dispară din proces, ci să rămână aproape fără să preia imediat controlul. De ce apare această nevoie de independență? La început, copilul depinde aproape complet de adulți. Este hrănit, îmbrăcat, mutat, protejat și ghidat. Pe măsură ce crește, începe să observe că poate produce schimbări în jurul lui. Poate lua un obiect. Poate deschide un sertar. Poate alege o carte. Poate muta un scaun. Poate apăsa un întrerupător. Fiecare astfel de experiență îi transmite: „Acțiunile mele contează.” De aici apare dorința de a încerca singur. Nu este doar despre sarcină Când copilul insistă să își pună singur bluza, obiectivul lui nu este doar să fie îmbrăcat. El exersează: ordinea pașilor; orientarea corpului; coordonarea mâinilor; tolerarea frustrării; perseverența; sentimentul de competență. Adultul vede rezultatul. Copilul trăiește procesul. De ce intervenim atât de repede? De cele mai multe ori, intervenim din motive bune. Vrem să evităm murdăria. Vrem să prevenim frustrarea. Vrem să ajungem la timp. Vrem să îl protejăm de eșec. Problema apare atunci când ajutorul este oferit înainte ca cel mic să aibă ocazia să încerce. Dacă îi luăm constant obiectul din mână, închidem fermoarul în locul lui sau reparăm imediat ceea ce construiește, copilul poate învăța că adultul știe întotdeauna mai bine și că efortul propriu nu este suficient. În timp, poate începe să spună: „Nu pot.” „Fă tu.” „Nu știu.” Nu pentru că nu ar avea capacitatea de a învăța, ci pentru că nu a avut suficient spațiu să exerseze. Diferența dintre a ajuta și a face în locul copilului Ajutorul bun îl apropie pe copil de reușită fără să îi ia experiența. A face în locul lui rezolvă situația rapid, dar îi reduce participarea. A face în locul copilului „Dă-mi mie, că nu reușești.” „Stai să îți pun eu pantofii.” „Nu așa. Lasă-mă pe mine.” A ajuta fără să preluați „Vreți să vă arăt primul pas?” „Țin eu cutia, iar dumneavoastră puneți jucăriile.” „Încercați încă o dată. Sunt aici dacă aveți nevoie.” „Ce parte vi se pa
Citește articolul complet pe Povestișor.ro
Toate articolele educative pentru părinți