Cum răspundem întrebărilor dificile ale copiilor?
· Ana Ioana Moldovan
Copilul nu are nevoie de răspunsul perfect. Are nevoie să nu-i fie frică să întrebe.
Unele întrebări ale copiilor ne fac să zâmbim. Altele ne surprind. Iar câteva reușesc să ne lase fără cuvinte exact în momentul în care copilul se uită la noi și așteaptă, foarte serios, un răspuns. Nu pentru că întrebarea ar fi neapărat imposibilă, ci pentru că ne dorim să spunem ce trebuie : să nu îl speriem, să nu îi oferim prea multe informații, să nu mințim, să nu banalizăm și, ideal, să găsim pe loc formularea perfectă. Dar poate că aici apare una dintre cele mai mari capcane ale conversațiilor dintre părinți și copii: credem că valoarea momentului stă în răspunsul perfect , când de fapt copilul învață ceva și mai important din felul în care îl primim. Învață dacă poate veni la noi cu nelămuriri, dacă întrebările lui ne deranjează, dacă anumite subiecte sunt interzise și dacă adevărul poate fi discutat într-un loc sigur. Copilul nu are nevoie de un părinte care știe tot. Are nevoie de un adult în fața căruia poate întreba orice. Întrebările dificile nu apar atunci când suntem pregătiți Rareori copilul își programează marile întrebări pentru o seară liniștită în care părintele are timp să își aleagă cu grijă cuvintele. Ele apar în mașină, la cumpărături, înainte de grădiniță, în timp ce strângem masa sau exact când stingem lumina și sperăm că urmează somnul. Un cuvânt auzit la televizor, o conversație dintre adulți, o situație de la grădiniță sau pur și simplu o observație pot declanșa o întrebare la care nu ne-am gândit că va trebui să răspundem atât de curând. Reflexul firesc este să căutăm imediat formula corectă. Dar conversațiile importante cu un copil nu sunt examene orale. Nu avem nevoie de o definiție impecabilă și nici de un discurs pregătit. De cele mai multe ori, avem nevoie de câteva secunde în care să respirăm, să înțelegem ce întreabă de fapt copilul și să oferim un răspuns suficient de sincer și de simplu pentru vârsta lui. Înainte de răspuns, încearcă să afli ce vrea de fapt să știe O întrebare foarte mare poate ascunde o curiozitate surprinzător de mică. Dacă un copil întreabă „Oamenii mor?” este posibil să nu își dorească o explicație despre viață și moarte. Poate tocmai a văzut o insectă moartă și încearcă să înțeleagă dacă același lucru se întâmplă cu toate ființele. Dacă întreabă „Și tu o să mori?” este posibil ca întrebarea lui reală să fie: „Vei rămâne cu mine?” sau „Sunt în siguranță acum?” . Înainte să construim un răspuns lung, putem întreba simplu: „La ce te gândești?” , „Ce te-a făcut să mă întrebi asta?” sau „Tu ce crezi că înseamnă?” . Nu este o metodă de a evita răspunsul, ci o modalitate de a nu răspunde la o întrebare pe care copilul nu a pus-o. Uneori descoperim că are nevoie de o singură propoziție. Alteori, din răspunsul lui apare conversația pe care chiar avea nevoie să o poarte. Răspunsul trebuie să fie suficient pentru acum, nu pentru totdeauna Un răspuns potrivit la patru ani nu trebuie să conțină toate informațiile pe care copilul le va putea înțelege la opt sau la doisprezece ani. Unele subiecte se c
Citește articolul complet pe Povestișor.ro
Toate articolele educative pentru părinți